Rewilding România este o fundație care își dorește reintroducerea zimbrilor în Munții Țarcu și face parte din Rewilding Europe, alături de alte 10 zone Rewilding de pe continent.

Activitatea lor constă într-un proces numit rewilding (despre care am scris integral, aici) și are ca scop sprijinirea naturii, pentru ca aceasta să își recapete funcționarea naturală. Asta se întâmplă prin restabilirea proceselor ecologice și, acolo unde este nevoie, amplificarea acestora. Un exemplu de astfel de proces este reintroducerea animalelor în habitatele lor naturale.

Dacă vorbim de procesul de reintroducere în natură al zimbrilor, populația minimă viabilă este estimată la aproximativ 160 de exemplare mature, ceea ce înseamnă, în total, în jur de 400 de indivizi dacă includem adulții, juvenilii și puii.

„Reintroducerile se fac de regulă treptat, pe parcursul mai multor ani, astfel încât populația să crească natural și să devină autosustenabilă. IUCN a elaborat ghiduri internaționale dedicate reintroducerii și translocării speciilor vulnerabile sau critic periclitate, care stabilesc standarde privind selecția indivizilor, evaluarea habitatelor, managementul riscurilor și monitorizarea pe termen lung, pentru a crește șansele de succes ale acestor inițiative,” ne explică Marina Drugă, director executiv Rewilding România.

Despre cum se leagă aducerea acestor animale în natură cu construirea și susținerea unor comunități locale, crearea de locuri de muncă și susținerea antreprenorilor locali, am aflat de la Sebastian Ursuța, Manager de Comunicare și Relații Publice Rewilding România, aici.

Cu toate acestea, zimbrul nu este singurul animal care face parte din ecosistemele României și care are nevoie de ajutor uman pentru a reuși să devină autosustenabil.

Ce alte animale trebuie reintegrate în România

Programele de rewilding nu se concentrează exclusiv pe reintroduceri punctuale, ci și pe refacerea rolurilor ecologice lipsă din ecosisteme. În România, eforturile actuale și pe termen lung vizează în primul rând consolidarea populațiilor de ierbivore mari, precum zimbrul și alte specii native, deoarece acestea sunt specii-cheie care reactivează procese naturale esențiale, pășunatul natural, dispersia semințelor și crearea peisajelor mozaicate, ceea ce duce la creșterea biodiversității la nivel integrat.

Totuși, un rol la fel de important îl au și castorii, considerați „ingineri ai ecosistemelor”, deoarece prin construirea barajelor refac zonele umede, îmbunătățesc retenția apei în peisaj, creează habitate pentru numeroase specii și contribuie la creșterea rezilienței ecosistemelor la secetă și inundații.

În ecosistemele acvatice, inițiativele de rewilding urmăresc și refacerea populațiilor de pești nativi, prin restaurarea conectivității râurilor și a habitatelor naturale, astfel încât procesele ecologice din râuri și lunci inundabile să fie restabilite.

„Pe termen mai lung, analizăm și oportunități pentru reintroducerea unor specii dispărute local, precum nurca europeană, acolo unde condițiile de habitat și conectivitatea peisajului carpatic permit revenirea acesteia. Toate aceste inițiative au un obiectiv comun: refacerea proceselor naturale și crearea unor ecosisteme mai funcționale, mai reziliente și capabile să susțină o biodiversitate bogată,” ne spune Marina.

„Pe lângă ierbivore, o direcție importantă este revenirea speciilor de vulturi, precum vulturul pleșuv sur, vulturul negru, vulturul egiptean și zăganul, care au dispărut din România acum câteva decenii. Aceste specii joacă un rol esențial în ecosisteme ca „echipe naturale de igienizare”, contribuind la eliminarea cadavrelor și la reducerea riscurilor sanitare, dar și la echilibrul lanțurilor trofice.”

Obiceiuri umane care rănesc animalele vulnerabile

Există numeroase obiceiuri umane care pot afecta animalele vulnerabile, precum fragmentarea habitatelor prin infrastructură și dezvoltări neplanificate, care reduc spațiul disponibil pentru animale și blochează coridoarele naturale de deplasare, precum și abandonarea deșeurilor în natură, ce poate provoca răniri, intoxicații sau modificări ale comportamentului faunei.

„De asemenea, hrănirea necontrolată a animalelor sălbatice le poate face dependente de oameni și crește riscul conflictelor om-animal, iar braconajul și perturbarea faunei în perioade sensibile, cum ar fi reproducerea sau creșterea puilor, pot afecta semnificativ populațiile.”

În aceste situații, ce putem face noi? Marina crede că fiecare dintre noi are puterea de a contribui la refacerea rezilienței planetei, prin alegerile pe care le luăm în fiecare zi.

„Putem începe prin gesturi simple, să respectăm natura atunci când călătorim, să renunțăm la consumerism și să folosim resursele atât cât avem nevoie, să reducem deșeurile, să susținem inițiativele de conservare și rewilding și să vorbim deschis despre importanța protejării vieții sălbatice. Schimbările mari apar atunci când milioane de oameni fac pași mici, dar constanți.”

Mituri despre animalele vulnerabile

Există numeroase mituri despre animalele vulnerabile, iar acestea influențează adesea modul în care oamenii se raportează la natură.

Unul dintre cele mai răspândite este ideea că animalele mari sunt periculoase pentru oameni în mod constant. În realitate, incidentele sunt extrem de rare, iar majoritatea speciilor sălbatice evită contactul cu oamenii. Conflictele apar de cele mai multe ori din cauza pierderii habitatelor sau a interacțiunilor provocate indirect de activitățile umane.

Există și mituri persistente despre specii mai puțin înțelese, precum șerpii, despre care se crede adesea că sunt agresivi și atacă oamenii fără motiv. În realitate, majoritatea șerpilor evită contactul cu oamenii și joacă un rol important în controlul populațiilor de rozătoare și contribuie astfel la echilibrul ecosistemelor.

„La fel, bufnițele sunt uneori asociate cu superstiții negative, deși ele sunt prădători esențiali în natură, ajutând la menținerea echilibrului populațiilor de mici mamifere și insecte. Înțelegerea rolului real al acestor specii este esențială pentru protejarea lor și pentru menținerea ecosistemelor sănătoase.”

Un alt mit este că natura se reface rapid de la sine, indiferent de impactul uman. Deși natura are o capacitate remarcabilă de regenerare, absența speciilor-cheie sau fragmentarea habitatelor poate menține ecosistemele într-o stare dezechilibrată timp de decenii sau chiar secole. Refacerea proceselor naturale și revenirea speciilor lipsă accelerează această recuperare și ajută ecosistemele să devină din nou funcționale și reziliente, dar este important și cum ne raportam la natură, echilibrul om-natură și spațiul care îl lăsăm naturii să se refacă.

Află mai multe despre Rewilding România și activitățile lor cu privire la ecosisteme, antreprenoriat și comunitățile care interacționează cu speciile vulnerabile, aici.