Eco Business scrie că acest lucru a dus la un declin în ce privește speciile native de animale, cum ar fi urangutanii, iar în prezent, plantațiile de palmieri acoperă o suprafață totală de 21 de milioane de hectare, adică de 30 de ori mai mult decât zona metropolitană a Jakartei. În ultimii ani, industria a început să adopte un model de business mai sustenabil, cum ar fi angajamentele pentru oprirea defrișărilor și strategiile pentru agricultură sustenabilă.

Totuși, fermierii de ulei de palmier nu trebuie să renunțe la producție pentru beneficiul ecosistemelor. Experții din cadrul Universității din Göttingen, Germania, au descoperit că prin implementarea „insulelor de vegetație” în centrul plantațiilor de palmieri, ecosistemele locale pot renaște și pot aduce beneficii la nivelul biodiversității, dar și în ce privește capacitatea copacilor de a se lupta cu bolile.

Proiectul, care a avut loc pe o perioadă de cinci ani, a vizat implementarea a 52 de insule de vegetație cu plante locale pe o suprafață de 140 de hectare din Indonezia unde sunt plantați doar palmieri pentru producția uleiului.

Clara Zemp, cercetător principal în cadrul studiului a declarat că „acesta a crescut funcționalitatea ecosistemelor și a biodiversității și nu a dus la o scădere a producției în această fază.”

Beneficiile nu se opresc aici, pentru că ariile respective au beneficiat și de o filtrare mai bună a apei, dar și de o îmbunătățire a filtrării solului, comparativ cu fermele tradiționale de ulei de palmieri. În primii cinci ani de la implementarea insulelor de vegetație nu a fost observată nicio schimbare în ce privește productivitatea, iar după primii 5-7 ani a avut loc o ușoară scădere a productivității, însă doar pentru 5% din suprafața totală a plantației, respectiv zonele insulare.

Edgar Turner, profesor de zoologie în cadrul Universității din Cambridge, care a co-dezvoltat proiectul BEFTA (Biodiversity and Ecosystem Function in Tropical Agriculture), a declarat că „reîmpădurirea este unul dintre procesele despre care se cunoaște foarte puțin - deci e important să aflăm cum să o facem corect în contextul unei plantații de ulei de palmier.”

Reîmpăduririle, crede el, ar trebui să înceapă de la marginea râurilor, pentru că aceste zone sunt printre cele mai expuse la plantațiile haotice și pot fi cel mai grav afectate, asta pentru că palmierii nu oferă o bună stabilitate, comparativ cu speciile native. În plus, chimicalele pe care fermierii le folosesc pentru protejarea copacilor se pot infiltra cu ușurință în pânza freatică.

„Acestea (n. red. râurile) nu sunt arii foarte mari și nu sunt nici prea productive, deci le poți restaura fără probleme, iar asta poate aduce beneficii mari la nivel local.”

Acest proiect a testat mai multe abordări și specii de plante, însă concluziile inițiale, după șase ani de activitate, sunt că indiferent despre ce specii de copaci este vorba, sentimentul este de micro-pădure în centrul acestor plantații.

O soluție alternativă, care poate ajuta cu problema pe care o reprezintă speciile invazive, este integrarea zonelor de pășunat pentru animale, o metodă cercetată în prezent de Badrul Azhar, profesor specializat în biologie și ecologie privind fauna în cadrul Universității din Putra, Malaiezia.

Această strategie nu e foarte agreată de companiile agricole, care ar fi nevoite să își împartă resursele și către managementul animalelor, focusul principal fiind fermele de palmieri.

„Trebuie să ne gândim mai mult cum să folosim serviciile ecosistemelor și speciile care se găsesc în sistemele agricole”, spune Faisal Mohd Noor, care conduce proiectul WWF-Malaiezia.