Un raport care a analizat 100 de centre urbane din întreaga lume pentru a evalua performanța lor de mediu pe baza a patru indicatori-cheie a pus București pe locul 85 și pe locul 40 (din 42 de centre) în clasamentul european.

Printre acești indicatori s-a numărat și calitatea aerului (PM2.5), unde București a primit un scor de 0.22, de aproximativ 3 ori mai mic față de scorul de 0.69 primit de cel mai verde oraș din Europa, anume Londra.

O calitate scăzută a aerului nu reprezintă doar un scor slab pentru România, ci un fenomen al poluării care se extinde la nivel global, care are impact negativ asupra sănătății publice și care generează costuri semnificative pentru societate. Astfel, măsurarea calității aerului este importantă pentru a evalua și gestiona identificarea surselor de poluare, monitorizarea deplasării poluanților sau proiectarea sistemelor de filtrare a aerului de către ingineri. Dar ce este considerat un aer „calitativ” și cum se poate determina calitatea lui?

Ce este „aerul calitativ”

Când vorbim despre aer calitativ, ne referim de fapt la gradul de poluare, deci la aerul cu o concentrație cât mai scăzută de poluanți, sub limitele care ar putea pune în pericol sănătatea umană sau mediul.

Conform TSI, există două mari categorii de poluanți care sunt evaluați pentru a stabili dacă aerul dintr-o regiune are o calitate bună sau nu: poluanții gazoși și poluanții sub formă de particule.

Evaluarea categoriei de poluanți gazoși își dorește să găsească, într-un caz ideal, concentrații minime de ozon, dioxid de sulf, oxizi de azot, monoxid de carbon și compuși organici volatili în aerul cu care intrăm în contact, în timp ce poluanții sub formă de particule se referă la acei indicatori, precum PM2.5, pe care îi vedem mereu.

PM2.5 sunt particule fine poluante și foarte periculoase pentru sănătatea oamenilor, care pot fi inhalate cu ușurință și pot pătrunde chiar și în sânge. Ele sunt asociate cu unele dintre cele mai periculoase boli de inimă sau de plămâni, dar această evaluare nu se referă doar la acestea. Există și particule mai mari, pe care le găsim sub forma termenilor de PM1 sau PM10 (adică particule cu diametrul mai mic de 1 sau 10 micrometri), iar un aer calitativ se referă aici la un număr și o masă redusă a acestor particule de carbon sau non-carbon.

Cu toate acestea, la nivel global nu există o singură metodă de a calcula calitatea, ci o serie de standarde stabilite de diferite autorități. De exemplu, Organizația Mondială a Sănătății își dorește reguli mai stricte cu privire la concentrațiile de praf fin, ozon și dioxid de azot, în timp ce Agenția de Protecție a Mediului din Statele Unite calculează un Index al Calității Aerului bazat pe cinci poluanți majori (ozonul de la nivelul solului, poluarea cu particule, monoxidul de carbon, dioxidul de sulf și dioxidul de azot), după care își bazează evaluările.

Cum se măsoară calitatea aerului

Măsurarea calității aerului se face cu trei aspecte principale în minte: masa, numărul și dimensiunea particulelor, fiecare cu propriile tehnici și instrumente de măsurare.

Măsurarea concentrației de masă (sau PM, de la Particulate Matter; n.red.) este metoda tradițională, care se exprimă în micrograme de particule pe metru cub de aer. Aici se măsoară particulele specifice din aer, precum PM10 sau PM2.5, iar tehnica constă în utilizarea unei pompe pentru a trage aerul printr-un filtru și calcularea diferenței dintre greutatea filtrului înainte și după perioada de prelevare. Această tehnică este utilizată în „metoda de referință” oficială stabilită de United States Environmental Protection Agency și este folosită pe scară foarte largă în Statele Unite și în alte părți ale lumii.

Măsurarea numărului de particule, după cum sugerează și numele, este o tehnică care numără toate particulele dintr-un volum de aer, indiferent de dimensiunea lor. Deoarece există multe particule invizibile la scară nanometrică (adică au între 1 nanometru și 1 micrometru, care are lungimea egală cu a milioana parte dintr-un metru; n.red.), există instrumente speciale numite Contoare de Particule cu Condensare, care măresc particulele invizibile pentru a putea fi detectate și numărate de un senzor optic.

Ultimul aspect, anume distribuția dimensiunii particulelor, se referă la o tehnică care folosește echipamente care pot măsura și clasifica particulele pe dimensiuni, de la cele ultrafine la cele mai mari: spectrometre pentru particulele foarte mici, analizatoare optice care iluminează particulele cu un laser, analizatoare aerodinamice și chiar un fel de impactoare care separă fizic particulele pe dimensiuni.